Trivially speaking...: Cronică dichisită de vagabondaj urban

Motto:

„How was Moscow?”

„Provincial.”

Pe Cavafii Vechi timpul face o reverență în fața reclamelor îngălbenite din vitrinele buticurilor scunde și prăfuiește literele pătrățoase din ce în ce mai puțin citețe de deasupra atelierului de croitorie. Tramvaiul 5 se oprește timid pe un peron îngust, înconjurat de piatră cubică. De văzut și de mers mai departe.

Strada e ponosită , parcă-i o fotografie interbelică uitată într-un sacou prea multe primăveri. Vizavi de blocul de la numarul 1, un trabant turcoaz cu farul atârnand păzește o casă cu câteva geamuri sparte și cu alura unei anexe a mansion-ului din familia Addams. Brusc te aștepți să iasă nonșalant în orice moment babeta zaharisită din Hansel și Gretel.

Și clar, de aici imi trebuia un „de-al locului” și mi l-am gasit pe Leonardo, băiat bine crescut, iubitor de Oreo (rar, când pupă dulciuri), cu un batalion de frați și rude, dar care m-a însoțit cât l-au ținut biscuții prin tot cartierul.

Apoi strada Băniei, Colței, Moșilor, Culmea Veche, Negustori, Plantelor, Mântuleasa, Lirei, Mogoș Vornicul, de parca mă uitase Dumnezeu printre slove vechi. Cu Leonardo, sfatuitor băștinaș și cu toate cele, mă gândeam ce limpede și firesc s-ar filma un Maidanul cu Dragoste, al lui Zamfirescu, pe străzile ăstea. Măcar câteva cadre bune ar trebui să treacă pe aici.

Dintr-o curte două femei par veșnice, ancestrale. Se uită curios la tânara un pic ruptă de imaginariumul lor cotidian.

„Îți zic, e americancă. Uită-te la ea, face poze.”

Și-n drum îmi iese un artist plastic scrântit, Murivale, activist înrăit al mișcării de elogiere a propriei persoane, a cărui artă își pierde destul din valoare din cauza idolatrismului de sine. Dar și-a pictat cotainerele rasta și animă o parcare îmbâcsită din spatele Cocorului, cu atelierul lui colorat, „împrumutat” de la stat, căruia îi zice „fabrique d`un génie”.

E l`artist presque manqué, căruia îi arunci un chior de vobă si apoi te gandesti dacă să-l iei în serios. Cu tot cu spiritul lui artistic-mercantil sufocat de adularea de sine.

Păi dacă Modigliani ar fi vânat like-uri și și-ar fi urlat urlat geniul într-o portavoce, poate nu mai murea boem, încurcat în ițele vieții și saract lipit șevaletului.

Bucureștiul e epistolar. E ca un amant cu câteva metehne și mofturi și vreo tot atatea dudui să-i spună poveștile care-i plac lui.

Scrisoarea asta ar ajunge pe masa unei domnișoare ce s-ar fi potrivit mănușă pe străzile lui cândva când ar fi fost o Leny Caler clandestină, cu o umbrela dantelată, cochetă, suflată de vânt. O Leny care roșea repede la fiecare compliment, dar care percuta ceva farmec bun de înecat în drag saloane întregi de dans, în timp ce-și răsucea lasciv portțigaretul cu multă măiestrie în mișcări.

Mă rătăcesc un pic și străzile bătrâne îmi cer ceva din suflet. Păi cum să nu le dau, să fie, să întinerească și să rămână aici și data viitoare când another loonatic vine să le vorbească în dialecte de sâmbătă însorită.