Motto:
„How
was Moscow?”
„Provincial.”
Pe
Cavafii Vechi timpul face o reverență în fața reclamelor îngălbenite din
vitrinele buticurilor scunde și prăfuiește literele pătrățoase din ce în ce mai
puțin citețe de deasupra atelierului de croitorie. Tramvaiul 5 se oprește timid pe un peron
îngust, înconjurat de piatră cubică. De văzut și de mers mai departe.
Strada e
ponosită , parcă-i o fotografie interbelică uitată într-un sacou prea multe
primăveri. Vizavi de blocul de la numarul 1, un trabant turcoaz cu farul
atârnand păzește o casă cu câteva geamuri sparte și cu alura unei anexe a mansion-ului din familia
Addams. Brusc te aștepți să iasă nonșalant în orice moment babeta
zaharisită din Hansel și Gretel.
Și clar,
de aici imi trebuia un „de-al locului” și mi l-am gasit pe Leonardo, băiat bine
crescut, iubitor de Oreo (rar, când pupă dulciuri), cu un batalion de frați și
rude, dar care m-a însoțit cât l-au ținut biscuții prin tot cartierul.
Apoi strada Băniei, Colței, Moșilor, Culmea
Veche, Negustori, Plantelor, Mântuleasa, Lirei, Mogoș Vornicul, de parca mă
uitase Dumnezeu printre slove vechi. Cu Leonardo, sfatuitor băștinaș și
cu toate cele, mă gândeam ce limpede și firesc s-ar filma un Maidanul
cu Dragoste, al lui Zamfirescu, pe străzile ăstea. Măcar câteva cadre bune ar trebui să treacă pe aici.
Dintr-o
curte două femei par veșnice, ancestrale. Se
uită curios la tânara un pic ruptă de imaginariumul lor cotidian.
„Îți
zic, e americancă. Uită-te la ea, face poze.”
Și-n
drum îmi iese un artist plastic scrântit, Murivale, activist înrăit al mișcării
de elogiere a propriei persoane, a cărui artă își pierde destul din valoare din
cauza idolatrismului de sine. Dar și-a pictat cotainerele rasta și animă o parcare
îmbâcsită din spatele Cocorului, cu atelierul lui colorat, „împrumutat” de la
stat, căruia îi zice „fabrique d`un génie”.
E l`artist
presque manqué, căruia îi arunci un chior de vobă si apoi te gandesti dacă să-l iei în
serios. Cu tot cu spiritul lui artistic-mercantil sufocat de adularea de
sine.
Păi
dacă Modigliani ar fi vânat like-uri și și-ar fi urlat urlat geniul într-o
portavoce, poate nu mai murea boem, încurcat în ițele vieții și saract lipit
șevaletului.
Bucureștiul
e epistolar. E ca un amant cu câteva metehne și mofturi și vreo tot atatea
dudui să-i spună poveștile care-i plac lui.
Scrisoarea asta ar ajunge pe
masa unei domnișoare ce s-ar fi potrivit mănușă pe străzile lui cândva
când ar fi fost o Leny Caler clandestină, cu o umbrela dantelată, cochetă,
suflată de vânt. O Leny care roșea repede la fiecare compliment, dar care
percuta ceva farmec bun de înecat în drag saloane întregi de dans, în timp ce-și
răsucea lasciv portțigaretul cu multă măiestrie în mișcări.
Mă rătăcesc un pic și străzile
bătrâne îmi cer ceva din suflet. Păi cum să nu le dau, să fie, să întinerească
și să rămână aici și data viitoare când another loonatic vine
să le vorbească în dialecte de sâmbătă însorită.
L`ouverture
Atto I
Atto II
Atto 3
fiind băiet
a room without a view
ensemble
...eccentric downtown bear
