Nu stiu nici acum in ce calitate m-am dus la protest. Nu stiu cat din mine era protestatar autentic si cat din mine se voia viitor jurnalist . Am mers inert catre universitate, cu teama ca nu-i bine ca ma duc singura. Cand am ajuns acolo, n-am scandat, am observat, am empatizat, m-am bucurat de unii oameni sinceri, unii usor frustrati de 22 de ani de apatie civica, iar cate unii manati de miscare, poate fara scop bine definit, dar totusi integrat in rest.
In ultimul timp, s-a banalizat usor evenimentul, multi il califica drept un haos prostesc in curajul brusc al romanilor, ca o turma de oi dezorganizata. Erau langa mine atatea pancarte si atatia oameni cu frigu` n oase, dar pot sa jur ca uitasera de el. Discutau, masurau posibilitati, strigau sau isi puneau mesajele scrise in frunte. Pe mine m-a prins briza unui sentiment de apartenenta,, probabil tine de psihologia maselor, dar te simti al lor. Si da, asta e unul din motivele pentru care admir ce se intampla. Ce n-am sa fac si nici nu m-ar interesa e sa dau abordari politice. Nu, pentru ca nu stiu indeajuns si nu, pentru ca, probabil ca si multi altii, unul din lucrurile cel mai de pret din toata tevatura protestatara e ca dezmorteala generala s-a transformat in spirit de razvratire. Am sa incerc o descriere.
Prima oara m-am postat langa cordonul de jandarmi si am inceput sa ma uit atent. Unii le-au incurajat actiunile de aparare a ordinii protestului, unii ii considera brute. E putin din amandoua. Ce pot zice e ca par munti de oameni blindati pe cat posibili si programati sa-ti rupa coastele si sa crezi ca te ia dracu` in secunda doi.
M-apropii mai mult de unul din ei si-l intreb daca pot traversa pe acolo. Era mijlocul intersectiei. Era mai mult de cat clar ca intrebarea mea isi avea raspunul in ea insasi, ceea ce imi spune si el `Nu, domnisoara! Ia-o prin pasaj`. Dupa ce continui sa-l fixez psihopatic cu privirea ma intreaba daca am patit ceva cu acelasi pretins politicos `dosmnisoara`. Ii spun ca sunt observator pasnic, poate sa ma considere jurnalist daca vrea cu aparatu` uitat acasa, ca nu strig dar ca sunt bucuroasa pentru ce se intampla. Il intreb si pe el ce crede, iar omu` imi zambeste putin si franat. Moment in care, cel de langa el se intoarce catre el si fac un schimb de priviri din care eu n-am prins mare lucru.
`Am auziti ca sunteti al dracului de violenti cu oamenii`. O intrebare cu iz ironic, pe care nu stiu daca l-a prins omu`. Imi spune `Ce sa faci, cand dau cu piatra in tine`. Fapt. Mi-am zis, asa o fi. Ce sa-i faci. Apoi dupa o perioada lunga de tacere, in care continuam cu aceeasi insistenta sa ma holbez, il intreb strigand, cat sa auda si aia de pe langa el: `Nu-i asa ca daca n-ai avea uniforma aia ai fi de cealalta parte a baricadei?`. In clipa aia, jandarmul de langa se apropie de el, ii spune ceva la ureche. N-am mai scos nimic de la el din momentul acela.
Bun.
Ma deplasez si mai mult in multime si vad o reporterita antena 1 care se pregatea sa emita. Tremura de frig si dupa ce a transmis in direct, am intrebat-o daca poate sa stea de vorba cu mine doua minute, imi raspunde `sigur ca da, numai lasa-ma sa-mi duc microfonul`. Nu stiu sigur unde-l ducea, cert e ca s-a intors si am auzit povestioara unui reporter infocat si bucuros de evenimentele ce se petreceau. Nu mai simtea frigul si mi-a descris meseria ei ca una minunata `in care nu te plictisesti nici daca vrei`.
Sure thing.
`Da` ingheti iernile, si viata personala ti-o aresteaza in mare parte transmisiunile imprevizibile in direct`. Apoi imi spune ca n-ar da pe nimic meseria ei si ca intalneste in fiecare zi atatia oameni si atatea povesti cat n-ar fi intalnit in cinci vieti de redactie. Ii multumesc, ii urez succes si ma strecor mai departe.
Ma opresc langa un grup de oameni la varsta a doua care vorbesc despre noua lor activitate, iar unul din ei spune zambind `Ce sa fac, dupa serviciu, vin aici, e part-time job. Doar doar fie`mea prinde vremuri mai bune`.
Mai spre margine dau peste un barbat care discuta discret cu un altul si aud ceva vag despre revolutia din `89. Il intreb riscant: `Ati participat la revolutie?`. Si-mi spune `Da, si stateam in acelasi loc in care stau acum. Atunci speram si sper si acum. Doamne ajuta!`
E haos totusi si un om beat se clatina dezorientat, doua pustoaice se distreaza scandand ceva de presedinte si oamenii din media vaneaza profesionist, dar revoltele nu vor fi niciodata un mediu la patru ace si eticheta pretentioasa, dupa cum Theo, francezu` revolutionar din
The Dreamers, in mijlocul revoltelor studentesti din `68
, ii spune prietenului sau american si pacifist :`Dragul meu, o revolutie nu e un dineu, nu se naste ca o carte, un desen sau vreo tapiserie. Nu se desfasoara cu asemenea eleganta, armonie si delicatete. Sau cu asemenea dulceata sau amabilitate, curtoazie, generozitate sau rezerve. O revolutie e o razvratire, un act violent, prin care o clasa o distruge pe cealalta.`
